Epistola Dlui I.C.

Epistola Dlui I.C.

de Grigore Alexandrescu


Prietene, mai tii tu minte acele povatuiri
Care-mi dai la ale mele trecute nemultumiri?
C-aveai cuvant, o vaz bine; eu prea inselat eram,
Cand socoteam de cumplite relele ce-atunci cercam.
intr-o zi (de atunci insa multa vreme a trecut),
Povestindu-ti eu o noua neplacere ce-am avut,
Te-ai intors, si c-o zambire: ­ "Vaz adevarat, mi-ai zis,
Si cunosc ca ai dreptate, dar arata-o in scris,
Si in versuri, iar nu-n proza, caci oricati sunteti poeti,
Voie a va plange-n proza de l-Apolon nu aveti".

Uitasem aceasta gluma. Acum, fara sa gandesc,
Cea dintre noi departare, locul unde locuiesc,
Neingrijirea, nelucrarea poet ma silesc sa fiu
Si in versuri de un stanjen lucruri de nimic sa-ti scriu.

Sint incredintat c-ai rade, cand vreodata ai putea
Sa ma vezi umbland pe campuri, ratacit cu muza mea,
Si vanand cate-o idee, cate-o rima, un cuvant,
Cand prin luna si prin stele, cand pe cer si pe pamant.
Iar de gropi nici ca e vorba, caci in cate-am cazut eu,
Cautand cate-un fraz nobil, stie numai Dumnezeu!

Nu gandi cu toate-acestea cum ca ma gatesc sa cant
Slava vremilor trecute, veacuri care nu mai sant,
Sau sa laud pe vitejii fii ai vechii libertati,
Care cu fierul in mana, pe zidul sfintei cetati,
Pentru a unei cruci umbra in razboaie au pierit,
Si ghirlanda vesniciei cu-a lor moarte-au dobandit.
Astfel de nalte sujeturi pentru muza mea nu sant;
Pan-a nu zbura in ceruri, ea se cearca pe pamant,
Precum soldatul ce este pentru razboi pregatit,
Pan-a nu pleca, si-ncearca al sabiei ascutit.

Vino dar, de ai rabdare, si asculta sa-ti descriu
Un cuprins unde-ntamplarea astazi voieste sa fiu,
Ca sa n-ai cuvant a zice c-a mea muza n-a facut,
Pentru buna ta placere, orice-n mana i-a statut.

Aici nu sunt vai sau dealuri, nu sunt cranguri sau paduri,
Care-mpodobesc cu fala sanul veselei naturi,
Si de unde isi inalta cantaretul zburator
Imnurile-armonioase l-al naturii ziditor.
Nu e locul insuflarii s-al inaltei cugetari,
Ce umple duhul de ganduri, inima de desfatari,
Ci campie fara margini, ce arata nencetat
O vedere monotona ochiului cel intristat.
Spre amiazazi se vede niste pomi si niste vii,
Niste salcii semanate ici si colea pe campii.
Iar la rasarit departe a lor frunte isi ivesc
Niste munti care cu slava cea pierduta se falesc.
Spre apus curge o apa, intre doua tari hotar:
Frati a caror neunire a avut sfarsit amar.
Pe o margine e zimbrul, iar pe alta un vultůr,
Care nici nu mai viseaza de al Tibrului murmůr,
Care sub o noua forma si numire ce-a luat,
Ca multi, cantecul, purtarea si naravul si-a schimbat.
Alt oriincotro-ntorci ochii si oriincotro privesti,
Nimic nu se mai arata, desertul il intalnesti.
Se preumbla peste campuri milioane de tantari,
Care dupa rautate seamana a oameni mari;
Musca cat ii iarta gura si cu cate au puteri,
Prin cantari ma desfateaza, parc-ar fi paracliseri.
Turme de oi sunt multime, insa inca n-am gasit
Un pastor ca in idile, un cioban de pizmuit.
Si nu stiu cum in vechime atati mari biruitori
Paraseau avere, slava, si traiau intre pastori.
Dar adeseaori poetii lucrurile zugravesc
Nu precum sunt in fiinta, ci cum si le-nchipuiesc.
Si acei ce fericita neavere-au laudat
Ale ei dulceti si bunuri nu cred sa le fi gustat.
Nimfele le vad desculte; imbracate-n piei de oi,
Pastoritele, pe viscol, pe furtune si pe ploi,
De a lor ticalosie ocolite ca de-un lant,
iti ridica toata pofta de a face vreun romant.
Mie-mi pare rau din suflet, caci de as fi nimerit
Ciobancute cum vazusem intr-o carte ce-am citit,
Ca un om care din fire nu am fost aristocrat,
Fara pierdere de vreme m-as fi si amorezat.
Acum insa ce pot face, cu ce mijloc sa suspin,
Cand nimica nu ma doare si cand nu simt nici un chin?
Bine-ar fi daca vederea as putea s-o amagesc,
S-un obiect ce urat este frumos sa-l inchipuiesc;
Dar macar desi-nchid ochii, nu pot imita detot,
Pe modelul ratacirii, pe viteazul Don Quichotte
Asa marginit in sine-mi, traiesc aici ca un sfant,
Si-mparat al nefiintei mi se pare cum ca sant;
Fericit cand se intampla, gonit de vrun viscol greu,
Un calator sa se-abata putin in locasul meu!
Nu ca e desert pamantul detot de locuitori;
Pimprejur sunt cativa nobili, de mosii stapanitori,
Care din copilarie aici s-au obisnuit,
S-ale lui Avraam bunuri din stramosi au mostenit.
Dar vorbesc numai de vreme, n-a-nvatat a se gandi,
Si decat zilele lunii, alta nu doresc a sti.
Poate vrei sa-i afli-anume, insa alt nu pot sa-ti spui,
Decat ca fiestecare e copil al mumei lui.
Nu de mult, unul dintr-insii parasise-al sau locas,
Cu cuvant ca-l locuieste al cerurilor vrajmas;
Dar in zilele trecute, dupa cum am auzit,
Cu tamaie si o cruce pe toti dracii i-a gonit.
Despre altele, buni oameni; ei sunt gata-a arata,
Ca dupa sfanta scriptura cred tot far-a cerceta.
Pentru ce ? ast cuvant aspru, la auz suparator,
Si de tulburari grozave lumii pricinuitor,
Cuvant vrednic de osanda, care totdeauna-a fost
Ca un termen de chimie la norodul acest prost,
Nu se zice p-aste tarmuri, unde omul linistit,
Se-ngrasa in nestiinta, ca in veacul aurit.

Dar destul, iubita muza, stai sa te mai odihnesti,
Ca puterea-ti este slaba, si cam lesne ostenesti.
Si tu, intelept prieten, care-adeseori mi-ai dat
Povete folositoare ce eu nu prea le-am urmat;
Ale carui fapte bune sunt vrednice-a se cinsti,
Si o dreapta rasplatire merita a dobandi,
De se vor pune vreodata in cumpenele ceresti,
La poríle vesniciei, purtarile omenesti,
Adio! de ale mele nu-ti mai vorbesc rataciri,
Singur pricina adesea mi-am fost de nenorociri,
Macar ca si a mea soarta, care nu prea mi-a zambit,
Nencetat ca o fantoma pretutindeni m-a gonit.
Dar ce sunt relele mele? Nimicuri le socotesc,
Cand cu ale soartei tale nedreptati le-asemuiesc.
Astfel cand de pe un munte ma uit in jos pe pamant,
Dealurile celelalte foarte mici imi par ca sant,
Ochiul abia se opreste pe-al lor varf neinsemnat,
Si mare imi pare numai muntele cel inaltat.

1838




Epistola Dlui I.C.


Aceasta pagina a fost accesata de 1890 ori.
{literal} {/literal}