Cainele soldatului

Cainele soldatului

de Grigore Alexandrescu


Ranit la razboaie, soldatul cazuse,
Si-n putine zile chinuit muri,
Departe de-o muma care il crescuse,
Si care-l iubi!

Sarman, fara rude, pe tarmuri straine,
N-avea nici prieteni, nici un ajutor;
Nu era fiinta care sa suspine
Pentr-un trecator!

Singurul tovaras de nenorocire,
Singura-i avere, un caine iubit,
Sedea langa dansul si-n mare mahnire
Parea adancit.

Acum tot e gata pentru ingropare,
Acum ridic trupul pe maini de soldati,
Cinste hotarata acelora care
Mor pentru-mparati.

In fr untea paradei cainele por neste,
Din ochii lui pica lacrimi pe pamant,
Ca un iubit frate el il insoteste
Pana la mormant.

Aci se opreste, aci se aseaza,
Nimic nu il face a se departa:
Asteapta sa-l strige, crede c-o sa-l vaza
Cand s-o destepta!

Cateodata cearca piatra s-o ridice,
Cateodata latra dupa-un calator,
de durere: Vino, parc-ar zice,
Sa-mi dai ajutor.

Apoi cand strainul de mila voieste
A-l trage deoparte si hrana a-i da,
El isi pleaca capul, in pamant priveste,
Si nimic nu va!

De doua ori noaptea cu umbrele sale
Emisferul nostru l-a invaluit,
Si sarmanul caine din locul de jale
A fost nelipsit!

Dar in dimineata acea viitoare,
Pe cand se desteapta omul muncitor,
Zacea langa groapa, mort de intristare,
Cainele Azor!

Romania, 28 martie 1838




Cainele soldatului


Aceasta pagina a fost accesata de 841 ori.
{literal} {/literal}