Eliza

Eliza

de Grigore Alexandrescu


Spune-mi, scumpa Elizo, ce este fericirea?
Pe ce tarmuri rasare, ce loc ii e placut?
E veche ca pamantul, impodobeste firea,
De mult, sau deodata cu tine s-a nascut?

Am catat-o-n pustiuri, am catat-o in lume,
Am catat-o pe dealuri, pe munti si pe campii;
Am catat-o-n desertul eho al unui nume,
Pe valurile marii, in titluri, bogatii.

Zadarnica silinta! Fericirea s-ascunde;
Fara folos pe urma-i vedeam ca ostenesc;
O chemam cu-nfocare, dar nu vrea a-mi raspunde:
Te intalnii, iubita, si-n ochii-ti o gasesc!

Vedeti aceste locuri, aceste stanci rapoase?
Vedeti pamantu-acesta detot nelocuit?
Ei bine, aici toate mie imi par frumoase!
Mai mult decat oriunde aici sunt fericit.

Eliza e viata ce toate-nsufleteste;
Zambirea-i e cereasca, privirea ei Amor;
A ei dulce suflare ast aer balsameste,
Si gratiile-ntr-insa vad o tanara sor.

Daca ar fi pamantul in vechea simplitate,
Cand cea dintai femeie in rai s-a pomenit,
Frumoasa,-mpodobita cu darurile toate,
Si nobila-i icoana in unde si-a privit,

Negresit ca Eliza de sine incantata,
Vazandu-si in fantana atatea fr umuseti,
Tovaraselor sale: "Veniti, le-ar zice-ndata,
In cristalul acesta minune sa vedeti.

Voi sunteti prea placute, si dulcea-va privire
Inima mea o trage, mi-e drag sa va ascult;
Dar vaz colo in apa un lucru peste fire,
Un chip care va-ntrece, si-mi place si mai mult!"

Pana nu o vazusem, pan-a nu o cunoaste,
Eram de nopti, de zile, de toate dezgustat.
Vremea ce-acuma zboara parea ca se taraste,
Anii, ca o povara grozava de purtat!

Vantu-mi parea suflare zadarnica si rece,
Cerul ca o campie de care sunt satul,
Eho numai un sunet ce fara folos trece,
Aurora o raza privita indestul.

Ziceam: O zi ca alta, si tot acelasi soare!
In lume vedeam chinuri, pe ceruri vedeam nori.
Le privesc cu Luiza; totul schimbat imi pare,
Cerul este cu stele, campiile cu flori.

Aurora, o nimfa de soare prea iubita,
Se desteapta si-n aer aluneca zambind,
De cele dintai ceasuri, de-ai sai fii ocolita,
La soare, ce-o urmeaza, cu dragoste privind.

Zefirul, o fiinta de bine facatoare,
Care catre cer duce suspinuri omenesti;
Eho, o zeitate la chinuri simtitoare,
Ce repeteaza glasul acelei ce slavesti.

Cand tacerea Elizei imi spune-a ei iubire,
Cand mana ei ma strange, cand ochii-i imi vorbesc;
Cand langa ea uit lumea si nu mai am simtire,
Decat pentru minutul in care o privesc,

Zic: "Viata este scurta si fericirea trece:
Spun ca placerea stinge faclia lui Amor:
Daca iubirea noastra e s-aiba sfarsit rece,
De ce-n minutu-acesta, de ce acum nu mor?"


1838




Eliza


Aceasta pagina a fost accesata de 1040 ori.
{literal} {/literal}