Epistola (catre Voltaire)

Epistola (catre Voltaire)

de Grigore Alexandrescu


Din ziua cand am citit scrisoarea catre Horace ,
Doream, de s-ar fi putut, toata sfiala sa las,
Sa-ti scriu pe un ton maret, cat de maret s-ar putea,
Si sa-ti pornesc un bilet lucrat in fabrica mea.
Dar auzeam ca voi, poeti, scriitori vestiti,
Indata ce ati murit, va faceti cam neciopliti,
Cam grosi, necivilizati; si, drept sa spui, ma temeam
Sa nu-mi intorci un raspuns mai aspru decat doream:
Raspuns ca acel ce zici ca-n anul trecut ti-a dat,
Din partea lui Boileau, un secretar nenvatat.
Aicea ca si la voi se afla multi natarai,
Care s-ar da bucuros ca sunt secretari ai tai.
Cu toate-acestea acum dorinta mea o ascult;
Respectul numelui tau nu ma opreste mai mult,
Si pare-ti bine sau rau, slobod din partea mea esti.
Nu cercetez daca-n rai, daca in iad locuiesti,
La ce fel de munci, pedepse, pacatele-ti te-au supus
Si daca in lungi frigari dracii acolo te-au pus.
Sunt sigur ca sfintii toti asupra-ti au reclamat,
Si chiar de nu-i fi prajit, esti negresit afumat.
Trebile acolo-n iad nu merg c-aici pe pamant,
Unde pagani sau crestini cu totii la au loc sfant,
Unde vedem fericiti pe cei mai mari pacatosi,
Si soarele luminand pe rai ca pe credinciosi;
Faptele-acolo ne pun la locul drept meritat.

Dar spune-mi, te rog, Voltaire, tu ce folos ai aflat,
Desi al legii vrajms, sa critici, sa osandesti
Acele nalte cantari, acele gandiri ceresti
Care-al naturii stapan el insusi le-a insuflat,
Spre slava numelui sau, poetului imparat?
De nu ca om, ca crestin, dar insa ca autor,
Vrednic erai, socotesc, sa simti inaltimea lor,
Si geniul tau frumos, pana acolo sa-l sui.
Cerul, taria vestind faptele mainilor lui,
Din pavilionu-i de nori, acel prea inalt tunand,
Cu fulgerele-i de foc vrajmasii lui rasturnand,
Pamantul din temelii clatit, dezradacinat,
Suflarea-acelei manii ce marile-a-ntaratat,
Aste marete trasuri tu cum le dispretuiesti?
Idei, icoane, figuri, toate in ele gasesti.
Racine, pe care-l iubeai, din ele s-a adapat;
Rousseau, pe care-l urai, adesea le-a imitat:
Toate acestea le stii, dar furia-ti te-a orbit.

Tu, ca odata Satan, pe om din rai l-ai gonit,
Nadejdea, rodul ceresc, in inimi o ai calcat,
Si care despagubiri in locul ei ne-ai lasat?
Ucideri si desfranari, iata ce-ti suntem datori!
Viata-ai facut-o grea sarmanilor muritori,
Iar pe scelerati i-ai scos din jugul lor neplacut.
Vor in zadar a-ti gasi un cuget ce n-ai avut,
A zice ca te-ai luptat abuzul sa razboiesti;
Nu, temelia-ai surpat in dogmele crestinesti.

A! daca talentul tau, mai bine-ntrebuintat,
Cu soarta-i a se lupta pe om l-ar fi inarmat!
Daca pe drepti intarind, pe rai ai fi ingrozit,
Ingerii numele tau cu drag l-ar fi pomenit.

Ani ai trait indestui, rol maret-ai jucat,
Ai lumii stapanitori adesea te-au vizitat:
Acum acestea pe noi nimic nu ne folosesc,
Iar duhu-ti nemarginit e singur ce pizmuiesc.

La toate-ai fost norocit: nu crez c-atat izbuteai,
De-ai fi avut sa formezi limba in care scriai;
Dar veacul te-a ajutat; in vremea cand te-ai nascut,
Stilul era curatit si drumul era facut.

Altfel e-n tara la noi: noi trebuie sa formam,
Sa dam un aer, un ton, limbii in care lucram;
Pe nebatute carari loc de trecut sa gasim.
Si nelucrate campii de ghimpi sa le curatim.

As vrea sa poti sa-nviezi, o zi numai sa traiesti,
Parnasul nostru sa-l vezi, apoi sa ne mai vorbesti.
Unul, iscoditor trist de ter meni incornorati,
Lipsiti de duh creator numeste pe toti ceilalti.
Se plange ca nu-nteleg acei care il ascult,
In vreme ce insusi el nu se-ntelege mai mult.
Altul, strigand furios ca suntem neam latinesc,
Ar vrea sa nu mai avem nici un cuvant crestinesc,
Si lumii sa aratam ca nu am degenerat;
Altul ce scrie pe sleau ca preotul de la sat
Zice ca e deslusit, se crede simplu; iar eu
Ma trag deoparte, privesc, si scriu cum da Dumnezeu.
Cu toate-acestea luam titluri de mari autori,
Dam sfaturi si osandim, ne facem legiuitori,
Ne credem pe cat putem ai lui Apolon nepoti,
Radem de unii cativa, si publicul de noi toti.
Amestecul intamplat in limbile omenesti,
Cand s-a zidit acel turn, in vremile paganesti,
N-a fost atat de pestrit, n-a putut fi mai ciudat
Decat acel ce aici urmeaza neincetat.
Uniti am face ceva, am fi de vreun folos:
Avem un dialect bun, usor si mladios;
In el fiece cuvant nu e ca la voi legat,
Cu un articol semet, cu un pronume ciudat;
Pronume,-articole lungi care sufletul ti-l scot,
Si seamana cand pasesc suita unui despot.
Dar ce mai mult sa vorbesc? Cate am avut de zis,
Cate de tine gandesc, ma vezi ca slobod le-am scris:
Cat pentr u noi, lucruri mari nu e sa nadajduiesti;
Numai acel Dumnezeu, sub mana caruia esti,
Duhul unirii de sus spre noi de il va porni,
Parerile ce se bat, el numai le va-nvoi.
Altfel, decat sa gandesc ca noi ne-am alatura,
Mai lesne-as putea sa cred ca tu te vei boteza.

1842




Epistola (catre Voltaire)


Aceasta pagina a fost accesata de 761 ori.
{literal} {/literal}