Epistola Dlui I. V., autorul Primaverii amorului

Epistola Dlui I. V., autorul Primaverii amorului

de Grigore Alexandrescu


Tu, care-ai fost din pruncie al muzelor favorit,
Si ca stramosasca-avere geniul l-ai mostenit,
Cantator al primaverii, ce ai darul a placea,
A fi-nalt cu deslusire, simplu fara a cadea,
Care lucruri mici de sine stii sa le maresti frumos,
Si sa nu zici niciodata cuvant ce-ar fi de prisos,
Daca mai gandesti si astazi cum atuncea socoteai,
Cand hotarat de natura sa fiu poet ma credeai,
Far-a-ti vorbi de folosul bunelor tale poveti,
La a mea nedeslusire, alerg inca sa ma-nveti.

Cand nenteleasa natura, din sanu-i cel roditor,
Cu talentul poeziei naste pe un muritor,
(Fara sa mergem departe, atat as dori sa-mi spui),
Hotaraste deodata si felul scrierii lui?
Multi imi zic cum ca aceasta nu e de tagaduit
Si ca tot omul s-apleaca la ce este mai pornit;
Ca acela ce-n tragedii face patimi a vorbi
Nu poate si-n elegie chinurile a descri.
Daca iar in cea din urma stii frumos sa zugravesti
Placerea, melancolia, amor, chinuri sufletesti,
Al odei cei infocate ton inalt nu poti sa-l tii,
Nici sa alergi pe-ale slavei pline de sange campii.
Felurile-s osebite, si voiesc osebit dar:
Cine-n mai multe se cearca, osteneala-i e-n zadar.

Eu dar, ce din cruda-mi varsta, de cand ochii am deschis,
Cand a-nceput pentru mine al vietii amar vis,
Am iubit deopotriva tot ce mi-a parut frumos,
Tot ce sufletul inalta si e mintii de folos;
Poet cum pot a ma crede, cand al lirei Dumnezeu
inca nu vrea sa-mi arate care este felul meu?
Tot ce-mi place ma aprinde, si-n minutul ce citesc
A putea lucra intocmai deocamdata socotesc.
Apoi vine cugetarea. Pe-al meu duh il intreb: Stii
Daca tu in felu-acesta esti nascut sau nu sa scrii?
Cate planuri asta aspra idee mi-a stanjenit!
Si din ce carari placute cu putere m-a oprit!
Eu aseaman a mea stare cu a unui calator
Care nestiindu-si calea, fara povatuitor,
Se opreste pe-o campie si, cu totul intristat,
Drumul vede, dar nu stie care e adevarat.
Pleaca, se intoarce-ndata, se porneste iar pe loc,
Pierde vremea pretioasa si alearga-ntr-un noroc.
Astfel sunt si eu; ca dansul totdeauna ratacit.
Ca sa nu-l pierd, lasand drumul, poate cand l-am nimerit.
Apoi nu ajunge-atata, ci si chiar cand ma pornesc
A lucra cu hotarare, pe un plan ce imi croiesc,
Nu pot pazi cuviinta, nici c-un umblet masurat
La sfarsit s-ajung de-a dreptul, fara sa ma mai abat.
Daca descriu o padure, suma de copaci ii las
Si la un stejar mai mare trec cu un repede pas.
Daca sunt intr-o gradina, pe la flori de rand nu merg,
Ci la trandafir indata si apoi la crin alerg.
Departarea cea mai mare, si ocolul cel mai lung
Un ceas nu ma zaboveste, fac trei pasuri si ajung.

Maruntisurile-mi scapa, si ideile ce-mi vin,
Daca-ncep cu o zambire, se sfarsesc cu un suspin.
Aplicarea imi lipseste, si n-am darul insemnat
A strica si a preface cate sunt de indreptat.
Fara asta slabiciune ceva tot as izbuti;
Osteneala si rabdarea pot orice a dobandi.
insa eu, ca sa ma apar, las un lucru inceput
Si-ntr-un sfert stric cateodata ce-ntr-o luna am facut.
De pamant trantesc condeiul, meseria o urasc,
Si sa nu-l mai iau in viata, eu ma jur si hotarasc.
Dar precum Boileau zise: un astampar nenteles
Nencetat se-mpotriveste hotararii ce-am ales;
De urechi parca ma trage, din somn noaptea ma destept,
Si cu multa plecaciune rima mandra o astept.
Patima inimii mele, chiar si straine nevoi,
A le pune pe hartie sunt silit fara sa voi.
Apoi cand in elegie destul nu pot sa vorbesc,
Si s-arat fara sfiala toate cate socotesc,
Vreun dobitoc indata vine inaintea mea
Si-mi ridica cu lesnire sarcina oricat de grea.
Lupii, ursii imi fac slujba, leii chiar mi se supun,
Adevaruri de-un pret mare, cand le poruncesc, ei spun.
Socotesc ca putem zice, fara sa ne indoim,
Ca e prea bun pentru fabuli veacul in care traim;
Macar ca se afla oameni care nu pricep deloc
Cum a putut sa vorbeasca un salbatic dobitoc,
Si care vin sa te-ntrebe daca e adevarat
Ca in vremea veche cainii au vorbit asa curat.
insa, cum stii foarte bine, adevarul deslusit,
Fara masca, intre oameni lesne nu e priimit:
Si sub feluri de podoabe daca nu il tainuiesti,
Nenteleapta lui ivire poate scump sa o platesti.

Tu dar, care-ai zis odata cum ca neamurile-ncep
Prin poezie fiinta si-a lor stare de-si pricep,
Slabiciunea muzei mele vino a o indrepta;
Caci de scriu astazi in versuri, asta este vina ta.
Tu amorul poeziei mie mi l-ai insuflat,
Si exemple indestule de ce e frumos ai dat.

Asa, cand viitorimea, al nostru judecator,
Care fara de sfiala, aspru, nepartinitor,
L-al sau tribunal supune pe razboinicii vestiti,
Pe despoti si pe ministri, scriitorii straluciti,
Va voi sa cerceteze pe acei care intai
Statura incepatorii romanestii poezii,
in randul celor de frunte numele tau vom gasi,
Si a-ntemeierii cinste de la ea vei dobandi.
Sunt mult mai vrednici de slava acei care au facut,
in stiinti sau mestesuguri, fericitul inceput,
Decat cei ce dupa dansii, si de dansii indreptati,
Au ajuns desavarsirea de exemple ajutati.

1838




Epistola Dlui I. V., autorul Primaverii amorului


Aceasta pagina a fost accesata de 932 ori.
{literal} {/literal}