Frumusetea
de Grigore Alexandrescu
Adesea pe campie
Auz o ar monie,
Un ce melodios:
Un glas care se pare
Ascuns in departare,
Un imn misterios.
De unde oare vine?
Din sferele senine?
Din zefirii ce zbor?
Din iarba ce sopteste?
Din planta ce traieste?
Din floare? din izvor?
Din nici una in parte,
Din multe-mpreunate,
Din toate e-ntocmit;
E glas al suferintei,
Al lumii s-al fiintei
Suspin nemarginit.
Asa e frumusetea:
Dulceata, tineretea,
Blandetea, eleganta, o-ncing, o incunun:
Chipu-i e crin, profira,
Inima ei o lira,
Cuvintele ei soapte, ce-n inima rasun.
Si flacara privirii
Si gratia zambirii
In ochii ei se joaca, pe buze-i locuiesc.
Din preajma-i ea goneste
Durerea ce munceste,
Icoana-a fericirii, iluzii o-nsotesc.
Un dar, ce nume n-are
In limba muritoare,
Miscarile-i insufla, in umbletu-i il vezi;
Si toate, in unire,
Castig acea numire,
Ce rar e meritata, ce tu o meritezi.
Frumusetea
Aceasta pagina a fost accesata de 1759 ori.
