In ore de mahnire
de Grigore Alexandrescu
In ore de mahnire
Sa-ntampla cateodata
S-alin a ta privire
Si fruntea-ti cea curata,
Pe care umbla trista in veci n-o inveleste,
Pe care linistea si pacea lacuieste.
Atuncea in mirare
Intreb, e cu putinta
Un suflet ce nu are
Nici patimi, nici dorinta,
Sau care adanc stie simtirea a-si ascunde
Ca negrele-i impresii sa nu le poti patrunde?
Viata-i ca visul
Ce vesel se renaste?
Gindirea-i chiparisul
Ce nu se vestezeste,
Ce iarna cand in preajma-i e viscol, intristare,
El verde primaverei trimite sarutare,
Sau este ca volcanul ce arde in tacere,
Ce-n fata si in preajma-i s-arata linistit,
Cand sanul lui coprinde si munca si durere,
Ca orsice traieste, ca orsice-a trait?
Orcum va fi, copila, senina ti-e privirea,
Blandetea, bunatatea de sora te-au luat;
Ca ele in tot locul insufli multumirea,
La nasterea-i natura zambind te-a-mbratisat.
Daruri ce vin din suflet sint negresit dorite,
Sint vrednici de iubire orunde le-ntilnesti;
Eu le ador, dar ele imi par mai pretuite
Cind le gasesc unite
Cu daruri mai zadarnici, cu gratii mai trupesti,
Inima mea de fire asa este facuta,
Si trista omenire asa este nascuta.
Voi, fiicele Aurorei, dulci tinere pansele,
Flori care o cunoasteti, flori care o iubiti,
Frumoase ca icoana din visurile mele,
Nu puteti cateodata de mine sa-i vorbiti?
In ore de mahnire
Aceasta pagina a fost accesata de 1924 ori.
