Miezul noptei

Miezul noptei

de Grigore Alexandrescu



Aici pe-aste ruine cu mandre suvenire
Privesc cum orizontul se umple de faclii,
Cum luna in tacere s-arata sa inspire
Gandiri religioase l-ai lui Apolon fii.

Cand tot doarme-n natura, cand tot e linistire,
Cand nu mai e miscare in lumea celor vii,
Desteapta privegheaza a mea trista gandire,
Precum o piramida se-nalta in pustii.

Ai mei ochi se preumbla pe dealuri, pe campie,
Al meu suflet se-nalta pe aripi de-un foc sfant,
In zboru-i se ridica la poarta de vecie,
Caci nici o legatura nu are pe pamant.

Nadejdea mea din lume de moarte se precurma;
Trecu ea precum trece un fulger printre nor;
S-a sters precum se sterge a vulturului urma
Cand spinteca vazduhul in falnicul sau zbor.

De cand pierdui parintii-mi trei ierni intregi trecura,
Trei ierni, caci dupa ierne viata-mi socotesc,
Caci zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fura,
Copaci din miezul iernii ce vanturi ii clatesc.

Frumoasa primavara acuma se grabeste
La caru-i sa inhame pe zefirii usori;
Paseste, si pe urma-i verdeata se iveste
Si cerul se dezbraca de fiorosii nori.

Zefirul printre frunze misterios suspina,
E limpede-orizontul si cerul luminos;
A raurilor soapta Dar unda lor e lina,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.

Caci inchinat durerii, amara mea viata
De-atunci e pentr u mine nisip neroditor,
Ce vara il usuca, ce iarna il ingheata,
Pe care flori nu afla sarmanul calator.

Lasat strain in lume, lipsit de orice bine,
Vazand ca nu-mi ramane placere pe pamant,
Vazand zilele mele de suferinte pline,
Pui mana pe-a mea fr unte si caut un mormant.

Putina vreme inca si glasu-mi se va stinge,
Si inima de-a bate in pieptu-mi va-nceta!
Atunci fara-ndoiala eu soarta voi invinge,
Si a vietii taina in moarte voi afla.

1832





Miezul noptei


Aceasta pagina a fost accesata de 1071 ori.
{literal} {/literal}