Oglindele

Oglindele

de Grigore Alexandrescu


Am citit altadata, nu mai stiu in ce carte,
Ca intr-o tara mare, de aici nu departe,
Placuta frumusete trecea de uriciune:
Citi se-ntimpla s-o aiba se socotea slutiti;
Iar frumosi de minune
Se socotea aceia ce erau mai pociti.
Oglinzi ca sa se vaza nu se afla in tara,
Si era poprit lucru sa s-aduca d-afara,
Asa fiestecine
Socotea despre sine
Ceea ce auzea,
Caci chiar undele girlei ce curgea prin cetate
Era atit de negre s-atit de-ntunecate,
incit nu putea omul nici umbra a-si vedea.
Dar dupa multe zile si vreme-ndelungata,
O corabie mare, cu oglinzi incarcata,
Trecind pe linga tara de care va vorbesc,
O apuca furtuna, o furtuna cumplita,
Sau ac sa zic mai bine, furtuna nororcita,
Pricina de prefaceri, de un folos obstesc;
Si pentru-al obstei bine, o paguba oricare
Nu mi se pare mare,
Mai virtos cind aceasta nu s-atinge de mine.
impinsa de talazuri, corabia slabita
Se sfarima, dar marfa putina s-a-necat;
Si in a ei pornire, unda neimblinzita
Oglindele-mi toate le scoase la uscat.
Locuitorii tarii,
Citi se afla atuncea pe tarmurile marii,
Cu totii alergara,
Si-n grab le aruncara.
Se privira in ele, si coprinsi de mirare
Vazura adevarul, multi insa cu-ntristare.
Dar aflind dregatorii minunea intimplata,
Poruncira indata
A se sparge cu pietre s-a se desfiinta
Oglindele acelea oriunde s-ar afla.
Multe se sfarimara, dar ascunsera multe
Acei care porunca nu vrura s-o asculte.
Si din vremea aceea toti oamenii frumosi
Arat cite-o oglinda acelor uriciosi.


1842




Oglindele


Aceasta pagina a fost accesata de 885 ori.
{literal} {/literal}