Bistrita

Bistrita

de Grigore Alexandrescu


Dupa o sedere de o zi si o noapte, plecand de la Manastirea Dintr-un Lemn si vizitand in treacat un alt schit de maici, ce se cheama Surpatele sosiram pe la amiaza la manastirea Bistrita. Barbu Craiovescu, banul Craiovei, si fratele sau, vornicul Parvu, incepura zidirea acestei biserici in timpul domniei lui Mihnea cel Rau, la anul 1512. Dar siliti de cruzimile lui, ei fugira in Turcia, si abia o putura ispravi, dupa intoarcerea lor, cand cu ostirea adunata de peste Olt gonira pe tiran.
Surpatele se despart de Manastirea Dintr-un Lemn numai printr-o garlita; acest schit, asezat pe-un deal si ocolit de un crang, s-a cladit pe la anul 1591, de catre stefan al II-lea Surdu, fratele lui Mihai Viteazul, print bland, dar necapabil si din marele numar de domnitori neinsemnati care slujesc numai drept date cronologice la repedele curs al intamplarilor omenesti.
Banul Barbu, vrajmas neimpacat al tuturor printilor ce se alegeau fara voia lui, goni asemenea si pe Vlad al VIII-lea, care se oranduise domn de inalta Poarta, dar in sfarsit fu si el ucis de un capiciu-bassa turc ce venise in tara sub cuvant ca sa-l aseze pe tron. La anul 1524, luand domnia Radu al VII-lea, care se afla poprit la Constantinopol, facu ban al Craiovei pe vornicul Parvu, fratele Barbului, si dupa dansul Moise I-i ii dete de sotie pe sora sa, vrand sa aiba mai de aproape puternica familie a Parvulestilor, care era groaza mai multor printi; dar rudenia aceasta nu fu destula ca sa sprijineasca pe Moise impotriva furtunii ce cruzimea lui ridicase asupra-i, si banul Parvu dimpreuna cu Moise cazura in batalia care acesta avu cu Vlad IX, oranduitul din partea Portii. Amandoi fratii Parvulesti, cum si Moise-voda, sunt ingropati in biserica Bistritei. Parvulestii sunt si zugraviti in costum boieresc, anteriu si giubea, mesi cu papuci, si la cap legatura turceasca.
Se vede ca egumenii dupa vremi ai acestei manastiri, mandri de vechimea locuintei lor, n-au gasit alt mijloc sa incredinteze despre aceasta pe calatori, decat lasand biserica si imprejurimile ei sa caza in ruine. La cea dintai vedere mi-am adus aminte de cuvintele economului de la Cozia: "La noi pica, dar la Bistrita ploua". Tot e trist si darapanat inauntru, tot e vechi si neingrijit pe dinafara. ingrijitorul de acum, avand un respect deosebit pentru antichitati, n-a gasit cu cale sa se atinga cu vreo innoire nelegiuita de sfintele chilii, dar pe de alta parte, urmand intelepciunii omenesti, a zidit pentru sine afara din manastire o pereche case indestul de lumesti, dar minunate pentru odihna. Ceilalti calugari, supusi la ploaie si la frig, locuiesc in chilii neinvelite, si sufera tot ce trebuie sa sufere cineva ca sa se invredniceasca a ajunge mucenic. Nu sunt deloc la indoiala ca in lumea cealalta vor fi fericiti, caci intr-aceasta sunt indestul de rau.
Dupa odaia ce ne-o detera de locuinta, ne facuram o inchipuire jalnica de pranzul ce ni se gatea, si asta data nu furam inselati. Ca sa ne mangaiem, hotararam a vizita pe pustnicul ce locuieste in munte in susul manastirii; un parinte batran ne sluji de calauza. Ne trebui mai mult de un ceas pana sa ajungem, poteca era stramta, inainte si in dreapta prapastii, in vale raul ce poarta numele manastirii, impotriva stanci rapoase si goale, si in stanga pestera, in care intraram pe branci ca intr-o vizuina, cu toate ca inauntru e destul de larga. Fiecare dintre noi tinea cate o faclie aprinsa si inaintea tuturor mergea batranul pustnic, ce ne iesise spre intampinare. Dupa ce inaintaram catva, el se opri si, intinzand mainile, ne arata cu un fel de mandrie intunecoasa si umeda sa locuinta si multimea liliecilor, inaripatilor sai tovarasi, care speriati de lumina vajaiau in toate partile pe la ochii nostri.
Acest om fara a fi mut, s-a supus de sine la o tacere vesnica. Este catava vreme de cand niste talhari au intrat la dansul. si socotind ca poate se afla ascunse acolo averile manastirii, cu feluri de casne l-au silit sa vorbeasca; dar toate au fost in zadar. in sfarsit, pierzand nadejdea de a afla, in necazul lor, l-au aruncat in prapastie.
Dar, sau minune, dupa cum spun parintii, sau intamplare dupa cum ar zice un necredincios, el ramase atarnat de un copac; a doua zi il gasira in aceeasi pozitie, si cu multa greutate il trasera in sus. inauntrul pesterii sunt doua mici altare in fata prapastiei, al carora pusnicul e singurul slujitor. Nu stiu de ce, pana sa nu vaz pe acel om al muntelui, imi faceam o alta idee de un pustnic. Nu imi aduc aminte bine ca ce idee imi faceam: destul numai ca un pustnic mi se parea o fiinta care nu seamana intru nimic cu ceilalti muritori, un ce nematerial, care se pierde dinaintea ochilor, sau un fel de salbatic ce iese din despicatura unei stanci si se pierde intr-alta, calare pe un urs imblanzit de dansul.
Imi inchipuiam ca trebuie sa-l prindem cu vanatoarea; dar cand il vazui ca isi pleaca capul si saluteaza, cand il pipaii si intelesei ca este de carne si de oase, era aproape sa strig: "Nu, acesta nu este pustnicul!" intocmai ca acea dama de provincie care mergand la Paris sa vaza pe dnul Balzac, pe care dupa romanturile lui si-l inchipuia un june galben ca lamaia si elegant ca crinul, subtire sa-l tragi prin inel si slab sa caza de o suflare, un ce delicat care nici mananca, nici bea, apoi vazand in locul acestui ideal un om gras si gros, rumen si rotund, care gusta dimineata nu stiu cate biftecuri, a zis in uimirea sa: "Nu, acesta nu poate sa fie Balzac".




Bistrita


Aceasta pagina a fost accesata de 1019 ori.
{literal} {/literal}