Memorial de calatorie

Memorial de calatorie

de Grigore Alexandrescu


Dupa o preumblare de o luna si jumatate, ma intorsesem in Bucuresti, loc obisnuit al rezidentei mele. N-apucasem inca sa ma scutur bine de praf, cand imi aruncai ochii pe o scrisoare sosita de la Iasi, in lipsa-mi. Amicul ce mi-o adresa, informat de mai-nainte de voiajul nostru, isi arata parerea de rau ca n-a putut sa ne insoteasca si sfarsea zicand ca se mangaie cu ideea ca literatura noastra se va imbogati cu vreo productie vrednica de...

Neintelegand tocmai bine spiritul celor din urma fraze, convocai indata consiliul meu obisnuit, care se compunea de mine si de Ioan Ghica, tovarasul calator si statornic partas al intamplarilor bune sau rele. Aici citii mentionata scrisoare si cerui opinia Adunarii; toti, afara de mine, imi raspunsera astfel: "intelesul scrisorii este ca tu trebuie sa descrii tot ce ai vazut pe la locurile pe unde ai umblat." O asemenea opinie din partea consilierilor in judecata carora am multa incredere facu sa-mi caza hartia din mana. Ideea de a face o carte sau o brosura ma umplu de fiori, necunoscute oamenilor fericiti care n-au cazut niciodata in ispita de a se numi autori, ca sa ia un rang pe politele librarilor; caci fiecare autor ce se tiparette, o data sau de doua ori, si face a se vorbi de dansul, parca ar lua o indatorire catre public, si fiecine se crede in drept a-i cere socoteala de intrebuintarea timpului, cand el, ce ar putea sa faca la multi aceeasi intrebare, n-are curajul nici a deschide gura, fiind sigur ca ar auzi drept raspuns ca scrisul nu este treaba lor. Dar ca sa ma intorc de unde plecasem, ideea de a face o carte ma umplu de fiori: sperand insa ca judecatorii se vor fi inselat, ca niste muritori ce sunt, ma aruncai intr-un fiacar si iesii pe ulita.

Aceasta era la 30 august 1842, zi si seara in care toata suflarea era datoare sa se bucure: toate cunostintele ce intalneam imi strigau de departe: "- A! te ai intors de la manastiri. - Acum sa mai vezi! O sa viu sa-mi arati ce ai lucrat pe acolo." in sfarsit, zarii pe I. Vacarescu, care, amestecat in multimea ce privea cu gurile cascate o pacatoasa luminatie, parea a alerga dupa vreun vers pierdut sau dupa vreo copilita de 16 anisori.

El asemenea ma opri si-mi ceru sa vaza versurile ce nu le facusem. Atunci in credinta ca amicii mei aveau dreptate si ca sunt negresit osandit sa descriu voiajul nostru, ma intorsei acasa, sigur ca luminatia isi poate urma cursul fara de mine.

Apoi se intamplase sa fiu si cam suparat in seara aceea, si-mi era teama sa nu ma vaza astfel jandarmii politiei, care pazeau pe ulite, si sa socoteasca cu greseala ca sunt om indaratnic, care nu se bucura de fericirea publica; jandarmii au pentru mine niste fiori deosebite, care imi aduc aminte ca am primit odata vizita unui comisar si unui capitan de dorobanti schiop, care venea cu multa plecaciune sa-mi ceara hartiile, ca sa vaza ce am scris, fiind mari amatori de literatura; si de atunci vederea unui om al politiei imi face impresia unei omizi ce ar cadea pe mine, adica dezgust si cutremur.

Acasa ma gandii serios la datoria ce imi dovedisera ca am; dar ca sa insel speranta unora care asteptau versuri, ca sa evit banuielile altora, care nu prea cred adevarurile poeziei (cu toate ca proza este asemenea de minciunoasa, cu osebire numai ca minciunile celei dintai mangaie inima si inalta sufletul, iar ale celei din urma sunt amare si pagubitoare), ma hotarai in fine sa scriu voiajul meu in limbajul dlui Jourdain, si incepui astfel.

Din copilaria mea auzeam vorbindu-se de manastirile de peste Olt, de pozitia lor, de munti inalti, de pesteri minunate, si simteam un fel de rusine ca nu le cunosteam, eu care cunosc cu osebire toate ulitele si mahalalele capitalei. Asa gasind pe Ioan Ghica cu aceeasi dorinta, hotararam sa facem impreuna o expeditieune, el cu un cuget de stiinta, iar eu ca simplu privitor al naturii salbatice si admirator al eroilor care au zidit acele sfinte locasuri.

Pana a nu pleca, am gasit de cuviinta sa ne inarmam cu ceva recomandatii, neaparat trebuincioase ca sa calatoreasca cineva in tara la noi, si ne-am adresat pentru aceasta la dl V., de a caruia bunavointa ne credeam siguri; se poate intelege insa mirarea noastra, cand el ne raspunse ca trebuie mai intai sa ceara voie de mai sus, caci suntem cam banuiti si poate sa nu fie placuta intreprinderea noastra. Dandu-ne cu aceasta sa intelegem ca aveam de gand sa complotam vreo rascoala cu pasnicii locuitori ai oltarilor. Ne-am mirat indestul de o reputatie uzurpata, care am dobandit-o fara sa o cautam, si aceasta ne-a facut sa gandim ca daca libertatea presei ar fi fost ceva mai intinsa, noi am fi putut, fara a atinge guvernul, nici religia, nici morala, sa demascam pe acei care inventeaza asemenea calomnii, ce interes gasesc in ele, cat de vatamator e soiul acesta de oameni, ce deosebire exista intre breasla spionilor si calomniatorilor nerusinati, dintre care cei dintai se marginesc a repeta ceea ce aud, si cum un guvern care isi cunoaste interesul si consulta opinia publica trebuie sa trateze pe cei dintai; dar pentru ca lucrurile mergeau altfel, aceste reflectii le-am pastrat pentru noi.

Asa, iubite cititor, fara sa mai asteptam dezlegarea, ce putea sa nu vie, iata-ne intr-o frumoasa trasura (caleasca care nu era a noastra), alergand pe drumul cel mare al postii, trasi sau mai bine taraiti de opt cai ce aveau multa greutate sa se tarasca singuri. Ar fi de prisos sa vorbesc de starea postiilor: caci prea putini sunt care sa nu stie de cate ori se deznod streangurile, "de cate ori se rup hamurile" si cati cai raman pe drum de la o posta pana la alta; intru aceasta nu ni s-a intamplat nimic mai neobisnuit decat altora; dar tacand despre lucrurile obisnuite, nu ma pot opri de a spune in treacat cateva amanunte care ne-au interesat.

Capitanul de la a 2-a posta, numita Baciul, pe drumul Slatinei, era un om foarte glumet; el avea vreo zece caini de o grasime nepilduita, care ne-au primit cu latraturi vrednice de cainii cei mai vestiti in istorie. Contrastul grasimii lor cu slabiciunea cailor, din care aduseseram cu noi numai cinci, ne facu sa intrebam pricina, caci banuiam ca poate capitanul, abuzand de puterea sa, imparte la caini nutrimentul ce se cuvine cailor; dar el, intelegand cugetarea noastra, intra in odaie fara sa raspunza, si iesi indata incarcat cu o condica: "Cat pentru caini, zise, stiti dv. ca nu mananca fan; asa ma puteti crede ca i-am ingrasat eu si calatorii ce trec pe aici; iara pentru cai am facut mai deunazi un raport la casa, aratand starea lor si cerand adaugire la hrana: iata raspunsul ce am primit". Atunci ne citi un ordin al casei, in care il dojenea strasnic pentru cererea lui si ii poruncea sa nu mai dea crezamant la minciunile surugiilor, care se silesc sa-i dovedeasca pentru interesul lor ca sunt caii slabi. "Neputand imbunatati starea cailor, urma capitanul, ma silesc sa imbunatatesc pe a mea si a cainilor." si adevarat, dupa rotujimea obrazului sau, putea judeca cineva ca a doscoperit pentru aceasta cel mai bun metod. Asa, multumiti de conversatia lui, ii poftiram sanatate si plecaram.

Era cinci ore dupa-amiaza; abia avuseram timp sa ajungem la postia de la Talpa, unde hotararam sa petrecem noaptea; coboran- du-ne din trasura, vazuram doua arcuri de triumf care decorau cele doua intrari ale postii. Aceasta vedere intr-un loc ce poarta un nume faimos, scris cu sangele a doua natii puternice, intoarse gandul meu spre timpii trecuti; imi inchipuiam ca sunt in lagarul viteazului imparat care a spalat rusinea armelor romanesti, si asteptam sa vaz acvila taberei fluturand inaintea triumfatorului.

Dar iluziunea nu tinu mult, caci locuitorii postii, care n-auzisera niciodata vorbind de daci sau de romani, imi spusera ca acele arcuri s-au facut de curand pentru o onor. persoana ministru de Interne, care in adevar n-a triumfat in contra nimului, dar a batut pe multi surugii, trecand pe acolo, lucru ce facea totuna dupa parerea lor. inselati in iluziile noastre, cautaram un loc unde sa ne putem despagubi cu somnul; un umbrar sub care se odihnise stralucita persoana ne servi spre aceasta. Ne flatam cu speranta ca sub un asemenea acoperis ne vom odihni mai bine decat am merita; dar aci inca o amagire: avuram curand prilejul sa ne incredintam ca cei mari dorm adesea pe ghimpi; lighioane de purici ne-au muncit toata noaptea: socoteam ca Decebal si ostirea lui, ce credea la metemsicoz, au inviat negresit sub forma acelor insecte, ca sa ne pedepseasca, caci nu puteam crede ca cercam aceasta din partea armatei lui Traian, care n-ar fi avut nici un interes sa-si faca o gluma din repaosul nostru, pedepsind fara milostivire pe nevinovatii si debilii sai stranepoti.

A doua zi, foarte de dimineata, ne grabiram a inchina arcurile de triumf geniurilor ce triumfasera de pielea noastra si a pleca cu repeziciune, fara macar a intoarce ochii spre locul de osanda. Pe la amiaza sosiram la Slatina, oras vechi, dar cel mai anevoie de vizitat ce am vazut vreodata. Risipit pe coastele dealurilor ce il inconjoara, orasul infatiseaza o vedere impestritata, si poate multumi privit de departe; insa cele mai multe case, dupa pozitiunea lor, sunt un fel de baterii care trebuie sa le iei cu asalt, in pericol de a-ti frange gatul, daca din intamplare vei avea acolo vreun amic pe care sa doresti a-l vedea.

Pe la anul 1530 traia in acest oras un boier, anume Vintila, ce ocupa postul de jude sau de judecator, dupa cum se zicea in idioma parintilor nostri. Simtamintele lui religioase si patriotice erau in genere cunoscute, caci nu era sarbatoare sa lipseasca el de la biserica, si nu era ocaziune in care sa nu declame impotriva tiranilor lui Moise I. Dupa moartea acestui din urma, si dupa luptele interne din Transilvania. "Tiraniile" de care vorbeste Alexandrescu sunt uciderile de boieri din partida potrivnica domnitorului. Este la randul lui ucis in lupta de la Viisoara de o armata turceasca, adusa de boieri impreuna cu un nou domnitor, Vlad "inecatul", care se sfarsi in undele Dambovitei, alegatorii printilor, ca sa inceteze neunirea ce domnea intre ei, detera tronul acelui boier din Slatina, si Vintila I fu unul din domnii cei mai tirani si varsatori de sange.

in scurtul timp ce zaboviram acolo pana sa ne aduca caii, vazuram pe noul prefect, care trecea in judet, ocolit de o ceata intreaga de dorobanti. Tistul sau seful lor venea, in urma trasurii, tinand deasupra capului si infatisand fara rusine orasenilor vederea unei mobile misterioase, ce da tuturor sa inteleaga ca dl carmuitor este supus la slabiciuni care il apuc adeseori in mijlocul targului. Acum era aproape de Romania Mica. Aceasta parte a tarii e cea mai bogata in suvenire istorice: manastirile ei, padurile, muntii, raurile ce o adapa, toate poarta un caracter de salbaticiune si de marire; cantecele haiducilor, traditiile populare, costumul pitoresc al pandurilor, toate arata un popor nascut pentru arme si demn de a le purta. Valorosii Buzesti, nobili cavaleri ai patriei si ai libertatii, preotul Farcas, general al romanilor, batranul Manta, banul Craiovei, spaima tatarilor si amicul lui Mihai Viteazul, si insusi acel Mihai, fala ostirilor si eroul crestinatatii, sunt fii ai acestui pamant.

Impacienti dar de a vizita teatrul atator intamplari mari, a vedea locul nasterii atator barbati demni de comemorare, ne porniram curand de la Slatina si sosiram la 7 ore pe marginea Oltului, care in acel loc este de o latime ca la 200 picioare. Aci pana sa traga podul, ce se afla de ordinar de cealalta parte, ne ocuparam privind un maret apus. Soarele inconjurat de nori vineti avea o fata sangerata si forma in unde o coloana de aur ce se parea ca iese dintr-un vulcan de flacari. Apoi, cand fu aproape a se ascunde, norii ramasi deasupra-i subtiindu-se si intinzandu-se ca o panza de paianjeni, ii formara o diadema stralucita de diferite culori. Valurile, cu o soapta inecata, se sfaramau de mal, si tacerea misterioasa ce domnea imprejur predispunea sufletul la cugetarile melancolice care ne cuprinsera, cand dupa putin umblet sosiram la locul numit Dragasani, loc cunoscut de iubitorii petrecerilor pentru dealurile lui si calitatea vinurilor, iar de amicii omenirii nefericite, pentru moartea atator atleti ai libertatii grecilor.

Noaptea ne ascundea vederea obiectelor, dar cerul era limpede si stelele scanteietoare pareau a-si atinti catatura spre campul de rezbel. Din cand in cand, cate unul din acele focuri care calatoresc in spatiu se desfacea din tarie, lasand dupa dansul o urma luminoasa, si se cobora a vizita batalionul sacru prefacut in tarana. A doua zi cercetaram cu de-amanuntul locul acela: nici o urma nu arata ca aici a fost inceputul luptei pentru libertate; plugul a trecut peste oasele grecilor, si sangele lor nutreste semanaturile; o singura cruce innegrita de timp e monumentul ce il arata locuitorii care au fost martori intamplarilor de atunci. Simbol al pacii, ea uneste sub umbra sa pe turci si pe crestini, care se odihnesc impreuna in linistea mortii, marele impaciuitor al patimilor si sfarsit al luptelor omenesti.

Am auzit pe multi condamnand entuziasmul unui istoric, care pune batalionul de la Dragasani in aceeasi linie cu batalionul tebenilor, spartiatilor de la Termopile si garda imparateasca de la Waterloo. Cu toate acestea sunt de parerea lui: trebuie sa faca cineva o comparatie relativa; trebuie sa judece ca o mica ostire rau armata, straina de tot felul de tactica, si avand a se lupta in contra unei multimi de zece ori mai mare, e tot atat de demna de lauda ca si oastea acelei faimoase batalioane care, in fine, n-au facut alta decat a muri pana la unul, ca si cei de la Dragasani.

Grecia le este datoare onoarea intreprinderii; cele din urma strigari ale lor au miscat muntii Epirului si inima lui Botari si au facut sa nasca soldati din fiecare stanca. Dar oamenii inteleg anevoie si rad bucuros de intreprinderi al carora sfarsit li se pare himeric: numai spiritul libertatii urmeaza un punct luminos prin multimea anevointelor: numai el singur inspira curajul a semana fara a culege; si acei care mor pentru libertatea unei natiuni sunt demni a trai in memoria natiunilor.

Putin mai-nainte de valea unde odihnesc jertfele oamenilor, pe marginea unui pod, ne opriram la vederea unei jertfe a naturii sau mai bine a intamplarii: acesta era un copil ca de zece ani, nascut fara maini; mila ce el inspira era amestecata de groaza: in locul umarului drept avea un deget de forma degetului cel mare al mainii, si se slujea de dansul cu o iuteala deosebita. ii aruncaram un sfant, care il lua cu gura; apoi plecandu-si putin capul, il arunca dupa deget; intinzand piciorul, apuca painea ce ii deteram si fara cea mai mica greutate o aduse la gura. in pozitia ce avea atunci si dupa furia cu care musca din paine, semana mai mult o fiara salbatica sau o pasare carnivora, decat fiinta cuvan- tatoare. in staturi unde mijloacele iert a avea instituturi pentru asemenea oameni nedreptatiti de natura, acest nenorocit si-ar tine viata invatand vreun mestesug potrivit facultatilor ce ii mai raman; dar acolo unde se afla, era pericol a muri de foame si de frig, daca satenii dimprejur nu ar fi ingrijit de hrana lui.

in aceeasi zi sosiram la Ocnele-mari, unde fuseseram primiti si tratati ca niste mari printi, multumita dlui Otteteleseanu, care tine acele ocne si cu care uitasem sa spui ca veniseram pana acolo. Doua zile am intrebuintat a vizita locurile si muntii dimprejur: pe varful lor se vad doua mici schituri: unul facut de spatarul Mihai Cantacuzino si numit Titireci, spre multumire ca in timpul fugii sale in Transilvania, pe la 1677, s-a ascuns cateva zile in acele paduri si a scapat de satelitii ce Duca-voda pornise dupa dansul, si pentru ca luasera sfarsit nenorocirile familiei sale; iar celalalt schit, mult mai nou, s-a cladit de un calugar al caruia nume nu l-am gasit.

Ioan Ghica, incantat atat de maniera cat si de frumusetea camarasitei, i-a facut pe ascuns portretul. E de prisos sa laud talentul pictorului; va spui numai ca, dupa ce mi-a aratat portretul, zicandu-mi ca este femeia camarasului, pe care o vedeam in tot ceasul, m-am incredintat ca amicul meu este un mare politic, un bun matematic, un bun mineralog, in sfarsit ca este orice alt afara de pictor.

Dupa aceasta, ca sa nu lasam nimic nevazut, ne coboraram in ocna, care e de o adancime ca de 30 stanjeni; se auzise ca guvernul avea de gand sa ne-o dea drept lacas, cu prilejul unui complot himeric, si imi aduc aminte ca aceasta idee era atat de intemeiata, incat multi care nu ma vazusera pe afara se mirau cand ma intalneau, si in mirarea lor aveau un aer care parea a zice: "Ce pacat ca nu sunteti acolo!" Asa nu vruram sa pierdem ocazia de a face cunostinta unei mine atat de trista pentru cei care o locuiesc si atat de profitabila pentru dl Otteteleseanu, care o exploata.

Dupa aceasta ne adunaram in forma de tribunal ca sa cercetam reclamatia unui ciobanas care se plangea ca l-a lasat femeia sa; facand toate protestatiile de buna sa purtare in timpul unei scurte casatorii, conchidea zicand ca trebuie sa se indatoreze femeia a veni sa locuiasca cu dansul. "Dar ce vina iti gaseste?" il intrebaram. "Nici o vina alta decat ca nu mai va si ca s-a implinit sorocul" "Dar ce soroc?" "Pentru ca, sa vedeti d-voastra, noi ne luaseram cu invoiala sa traim impreuna doi ani, si, de ne-o placea, sa mai traim; acum, pentru ca ei nu-i mai place, zice ca s-a implinit sorocu, dar eu stiu bine ca mai este o luna, si am facut cu dansa cheltuieli de care trebuie sa ma despagubesc." - "Preotului care v-a cununat spusu-i-ati invoiala?" - "Ba nu, pentru ca, sa vedeti dv., nu ne-a cununat nici un preot, numai dupa ce am facut vorba intre noi Ilinca s-a mutat acasa la mine".

O asemenea demoralizatie sau furialism in mijlocul muntilor si la oameni care n-au nici o idee de Fourier, ne-a facut sa ne gandim mult la starea civilizatiei noastre; dar aceasta nu fu singura distractie ce avuram acolo. intre micii functionari ce venira sa se inchine inaintea dlui O., era unul imbracat boiereste, si dupa aerul sau de mandrie parea a se socoti mai presus decat toti ceilalti; intreband despre dansul, aflaram ca se numeste banul Nicolaie, si ca mandria lui nu este neintemeiata, caci este, sau a fost aproape sa fie ban mare; imprejurarea urmeaza astfel: el avea amicitie cu un beilicciu turc; protectorul acestui turc, ajutat de desele revolutii ale saraiului, devenit vizir, si protejatul mare hasnatar; atunci Nicolae al nostru, mergand cu unt si cu miere la Constanti- nopol, ruga pe amicul sau sa faca ceva pentru dansul, si acesta il recomanda bucuros marelui vizir. Nicolae dar se invrednici a saruta poala acelui inalt functionar, care, in consideratia favori- tului sau, il intreba ce post este mai mare in tara. "Domn", raspunse Nicolae. "stiu, zise vizirul, dar domn nu pot sa te fac, caci cel de acum este sprijijnit de mai multe puteri; spune-mi insa dupa domn cine este mai mare la voi?" "Mitropolitul" "Mitropolit sa fii, bre!" "Sa ma ierti, inaltimea-ta, dar acesta este un rang bisericesc si trebuie sa fie cineva calugar si sa treaca prin toate treptele; apoi sa fie consacrat de patriarh." "Nu strica nimic; trimit eu la patriarh sa le faca toate acestea intr-o zi." "Dar aceasta ar fi impotriva religiei noastre." "Spune dar rangul mirenesc cel mai mare." "Acest rang este ban." "Ei bine: ban sa fii!" Atunci porunci de adusera un caftan de postav rosu cu care imbraca pe Nicolae; apoi ii dete o scrisoare de recomandatie catre printul Caragea. Sosind in Bucuresti, N. aduse scrisoarea la printul, care, dupa citirea ei prin dragoman, ii propuse sa-l faca serdar si vataf de plai, dar el raspunse ca nu poate primi nimic mai jos de banie. in zadar i-au dat sa inteleaga ca aceasta este impotriva legilor tarii, ca e peste putinta. Nicolae nu se indupleca. Asa, domnul suparandu-se, ordona sa-l aseze intr-o caruta de posta, si il porni la o manastire; iar vizirul ii raspunse ca recomandatul sau este un hain si nemultumitor catre inalta Poarta, pentru care s-a si pedepsit.

Sunt 190 de ani de cand, intr-o seara de toamna ploioasa si friguroasa, trei calareti urmati fiecare de cate o sluga intrau in stramtoarea acestor stanci: patrunsi de ploaie pana la oase, si sfasiind cu pintenii coastele obositilor armasari, ei aruncau in urma-le cautaturi speriate, se pareau a fugi de o mare primejdie. Sosind la locul unde este azi mina, o luara in stanga pe muchie si se infundara in desimea cea mai intunecata a padurii. "Sa ne oprim aici, zise unul dintr-insii care se parea mai in varsta, caii nu sunt in stare sa ne mai duca, al meu a cazut detot; apoi pe ast intuneric, necunoscand bine drumurile, poate sa cadem in vreo prapastie." "Prea bine, raspunse cel mai june, eu insa nu sunt linistit pana nu vom pune piciorul pe hotarul Transilvaniei; imi e teama in tot minutul sa n-auz umbletul satelitilor lui Duca, dar in sfarsit nu putem face altfel." Atunci descalecasera toti si legand caii de copaci se trantira pe iarba, cu capetele rezemate de buturugi si infasurati in ghebele ce le slujeau de mantale. "E frig aici", zise cel mai june. "si capataiul meu nu e nicidecum moale", adauga cel de al doilea. "Capataiul tau, Matei, este mai moale decat acela ce il avu la Znagov nenorocitul nostru tata raspunse cel mai mare si tie, Gheorghe, trebuie sa-ti fie mult mai cald decat in temnita lui Gr. Ghica, sau in aceea care ne pregatea cainele de Duca. in adevar, fratilor, cand ma gandesc la relele ce a suferit familia noastra pe nedreptate, imi vine sa crez ca este o ursita care goneste neincetat pe unele familii." "Asta poate sa fie, zise Matei, dar cand vei cerceta mai de aproape, gasesti ca unele le patim pe dreptate; tatal nostru, care a fost om bun si drept, a facut tarii un rau cum nu putea cel mai mare vrajmas: i-a dat un domn care a lasat-o in sapa de lemn; care a intrigat chiar impotriva tata-sau si l-a defaimat ca sa-l scoata din domnie, si care a platit facatorului sau de bine cu moarte. Fratele nostru Draghici mijloci asemenea pentru un alt talhar, si plata ii fu tot aceeasi; in sfarsit, nelegiuitul Duca este dator domnia iar unuia din familia noastra, si de aceea noi acum fugim in tari straine si ne ascundem in pustietati ca niste facatori-de-rele." in astfel de convorbire petrecura acei trei oameni o noapte tulburata, deschizand urechea la orice zgomot si ascultand cu bataie de inima soapta vantului printre frunze.

inca nu se luminase de ziua si ei erau calari pe potecile cele mai ascunse ale muntilor. Norocirea ii ajuta asta data si ajunsera la hotar, de unde intrara in Transilvania. Dupa catva timp, soarta familiei lor si a tarii lua o fata zambitoare, sub domnia lui serban II, si spatarul Mihai Cantacozino, ce se intoarse cu fratii sai, zidi schitul Titireci, in locul unde au petrecut noaptea in vremea nevoiei.

Dupa o sedere de doua zile intr-un loc unde ne aflam foarte bine, si unde am fi putut zabovi mai mult, plecaram intr-un dupa-pranz, si petrecand noaptea in orasul Ramnicul-Valcea, a doua zi ne porniram la manastiri, dupa ce ne luaram adio de la dl Otteteleseanu, cu care veniseram pana acolo, de la caleasca d-sale, de la dulcetile d-sale, in fine, de la toate bunurile care fac viata materiala, pentru care facuseram un drum de ocol, ce trebuie sa fi obosit pe cititor mai mult decat pe noi.





Memorial de calatorie


Aceasta pagina a fost accesata de 1416 ori.
{literal} {/literal}