Polovraci

Polovraci

de Grigore Alexandrescu


Cu toate ca manastirea Polovracilor nu este din cele insemnate ale Micii Valahii, dar pozitia ei si frumoasa pestera de stalactiti ce se afla acolo o fac vrednica de bagare de seama. Ea este asezata pe o intinsa campie, intre 2 stanci care incep doua siruri de munti si ale carora coaste cenusii si vulcanice se vad de departe; intre ele in vale curge raul Oltetul, care printr-un fel de urlet salbatic devedeste rudenia ce are Oltul. Biserica este pe malul din dreapta, are curti de zid si vreo 5 6 chilii, care slujesc de locuinta unui gros arendas. Nici un calugar nu se afla acolo, afara de preotul oranduit pentru slujba bisericii.
Aceasta mica manastire s-a fondat pe la anul 1640 de jupan Danciu Paraianu si Stan, marele postelnic. Acesti boieri erau din numarul acelor ce se ridicasera asupra lui Leon I, sub comanda aghii.
Norociti in batalia de la satul Ungureni, ei se biruira la Persiceni si isi gasira scaparea in manastirea Tismanei, de unde fugira in Transilvania. Apoi, pe la anul 1633, se intoarsera cu seful lor, care era chemat de dorinta obsteasca, si cinstiti de dansul cu posturi mari, luara o mare parte la biruinta lui Radu XI si asupra lui Vasile Arnautul, domnul Moldaviei.
Putina vreme ne trebui ca sa ne indestulam de vederea bisericii; lucru cel mai insemnat ce gasiram intr-insa fu un mormant, pe piatra caruia este sapata o ghirlanda, in ea o mana care tine o sabie, si dedesubt cuvintele: Andrei Scorei.
Dupa cercetarile ce facuram in vechile hartii ale manastirii, aflaram ca acest Scorei traia pe la anul 1690, ca era fiu al unui cioban si in copilaria sa pazea oile parintesti, in poalele muntelui Valcan, unde se afla si astazi stana familiei sale, ocupata de ciobani din acelasi neam. Despre aceasta putem fi insine chezasi, caci am petrecut o noapte in stana familiei lui Scorei si am baut acolo cel mai dulce lapte. La anul 1687, cand serban al II-lea se gatea, prin alianta sa cu Ioan si Petru, tar al Rusiei, a scutura jugul turcilor, si aduna pe taina ostirea in muntii de peste Olt, tanarul Scorei intra ca voluntar in slujba lui serban si ajunse prin destoinicia sa la rangul de capitan.
Cea dintai grija dupa sosirea noastra acolo ne fu sa vizitam pestera de salactiti, ce este intr-una din stancile de care am vorbit. Iesind din curtea bisericii pe o portita spre miazanoapte, apucaram pe malul Oltetului pe sub stanca din dreapta: acum trebui, dupa o expresie taraneasca, sa ne luam inima in dinti, caci poteca era rapoasa si asternuta cu pietris, care, la cea mai mica miscare, se pornea in prapastie. Aci un pas gresit sfarseste o viata. Ne tineam dar cu multa greutate de colturile pietrelor si chemam in ajutor pe sfintii calatorilor. in sfarsit sosiram la intrarea pesterii; acolo aprinseram facliile si intraram. La cele dintai pasuri noi ne opriram; ni se paru ca ne aflam intr-una din acele cetati incantate ce le-a inventat imaginatia zambitoare a poetilor arabi; ne vazuram ocoliti de o multime de figuri de pietre, care, la lumina facliilor, luau o forma de figuri omenesti.
Ici se vedea un grup de copii, ce parea a se indeletnici la lucrarile varstei lor; mai incolo alte fiinte care se impartaseau de om si de hiare, fauni, sau silvani care se ascund dupa o coloana piramidala. inaintezi, si aceleasi figuri parca au trecut inainte ca sa te astepte; unele iti rad, altele, cu un aer misterios, iti fac semn de tacere. intr-un colt la intuneric se vad 2 chipuri salbatice ca 2 talhari, care, cu armele gata, asteapta pe trecator. impotriva, contrastand cu aceasta scena, o despartire formeaza un alcov; o femeie se arata in fund si priveste prin dantelele unei perdele ce se coboara din bolta stancii, in indoituri gratioase; la un loc bolta se pleaca, incat abia te strecori de cealalta parte; apoi iar se ridica, apoi se intinde si se largeste, formand o a 2-a pestera si desfasurand o noua priveliste.
Aci nu simti nici umezeala aceea patrunzatoare, nici aerul greu, care te apasa in pestera pustnicului; o racoare dulce te insoteste, pieptul rasufla multumit, o uimire placuta rataceste vederea. Varietatea boltelor gotice, albeata si luciul parchetu- lui, nenumaratele statui care te inconjoara, grozave sau blande, posomorate sau zambitoare, dupa cum le privesti, de aproape sau de departe, la lumina sau intuneric; toate iti cuprind cu putere simtirile, si omul cel mai fara iluzii se crede transportat intr-o alta lume.
Ca sa lasam un suvenir de vizita noastra, ne scriseram numele pe o coloana care lucea de mii de stelute, ca acelea ce licaresc dimineata pe un mal de zapada. Dar picatura muntelui, adaugand piatra peste piatra, va sterge cu incetul acele nume; sau, de vor mai ramanea cateva litere pana cand un alt calator va trece pe acolo, ele vor fi pentru dansul ca acele simboluri nedeslusite, inscrise pe monumentele unui norod necunoscut ce nu mai traieste.




Polovraci


Aceasta pagina a fost accesata de 673 ori.
{literal} {/literal}